Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale este obligatorie pentru toţi cei care utilizează forţă de muncă angajată pe bază de contract individual de muncă. Riscul profesional este suportat de către angajator. Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat şi cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecţia socială împotriva următoarelor categorii de riscuri profesionale: pierderea, diminuarea capacităţii de muncă şi decesul ca urmare a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

Legea nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 27 iunie 2002 reglementează cadrul juridic al acestei probleme, aduce o serie de noutăţi legislative şi stabileşte principalele drepturi şi obligaţii ale asiguraţilor şi asiguratorilor.

Fondul de asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale este constituit din contribuţii diferenţiate în funcţie de risc, suportate de angajatori sau de persoanele fizice care încheie contracte de asigurare.

Potrivit art. 5, beneficiază de calitatea de asiguraţi în temeiul legii, adică sunt asiguraţi obligatoriu prin efectul prezentei legi, următoarele categorii: persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă, persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti pe durata mandatului, şomerii, pe durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii, persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţii civile de prestări servicii şi care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin 3 salarii brute pe economia naţională, ucenicii, elevii sau studenţii pe toată durata efectuării practicii profesionale.

Potrivit art. 6 alin. 1, se pot asigura în condiţiile legii, pe bază de contract de asigurare, persoanele asigurate obligatoriu în sistemul public de pensii şi care se află în una sau mai multe din următoarele situaţii: asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; administratori sau manageri; membri ai asociaţiei familiale, persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; persoane angajate în instituţiile internaţionale; proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere; persoane care desfăşoară activităţi private în domeniul forestier; membri ai societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere în agricultură; persoane care desfăşoară activităţi în unităţile de cult recunoscute potrivit legii; precum şi alte persoane interesate.

Prevederile art. 5 sunt aplicabile şi angajaţilor români care prestează munca în străinătate din dispoziţia angajatorilor români, în condiţiile legii. Au calitatea de asigurat şi cetăţenii străini sau apatrizii care prestează munca pentru angajatori români, pe perioada în care au, potrivit legii, domiciliul sau reşedinţa în România.

Raporturile de asigurare, rezultate în temeiul prezentei legi şi din contractele de asigurare, se stabilesc între: angajatori şi asigurator, pentru persoanele asigurate prevăzute la art. 5 si 7; între asiguraţi şi asigurator, pentru persoanele asigurate prevăzute la art. 6. Calitatea de asigurat se dobândeşte, iar raporturile de asigurare se stabilesc la data încheierii contractului individual de muncă, a convenţiei civile, a începerii practicii profesionale sau a contractului de asigurare individual, după caz.

În vederea realizării asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi stabilirii cuantumului contribuţiei datorate, angajatorul are obligaţia de a comunica asiguratorului, printr-o declaraţie pe propria răspundere, numărul de angajaţi, domeniul de activitate conform Clasificării Activităţilor din Economia Naţională, fondul de salarii, precum şi orice alte informaţii solicitate în acest scop. Declaraţia scrisă va fi depusă la sediul asiguratorului cu minimum 15 zile înainte de încheierea contractului de asigurare, pentru stabilirea contribuţiei în condiţiile legii.

În cazul punerii în funcţiune a unei noi unităţi angajatorul are obligaţia să depună declaraţia în termen de 15 zile de la începerea activităţii, iar în cazul oricărei modificări privind nivelul fondului de salarii sau al activităţilor desfăşurate, angajatorul are obligaţia să anunţe asiguratorul în termen de 15 zile. Contractul de asigurare încheiat între angajator şi asigurător se reînnoieşte la fiecare modificare notificată.

Persoanele asigurate potrivit art. 6 au obligaţia de a depune declaraţia de venituri în termen de 15 zile şi de a comunica asigurătorului orice modificare intervenită cu privire la venitul asigurat, în termen de 15 zile de la data acesteia. Dreptul la prestaţiile şi serviciile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se naşte de la data stabilirii raporturilor de asigurare şi încetează o dată cu aceste raporturi. În cazul în care din culpa angajatorului nu s-a plătit contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, costul prestaţiilor şi al serviciilor de asigurare prevăzute de prezenta lege se suportă de angajator.
În cazul bolilor profesionale, declarate în condiţiile legii, în timpul activităţii profesionale, dreptul la prestaţiile şi serviciile de asigurare se menţine şi ulterior încetării raporturilor de muncă şi a contractelor de asigurare. Ulterior încetării raporturilor de muncă şi a contractelor de asigurare, dreptul la prestaţiile şi serviciile de asigurare se acordă dacă fostul asigurat face dovada, cu acte medicale eliberate conform legii, că boala a fost cauzată de factori profesionali specifici locului de muncă.

În vederea stabilirii cuantumului contribuţiei datorate pentru asigurarea angajaţilor, angajatorii au obligaţia de a comunica asiguratorului printr-o declaraţie pe propria răspundere numărul de angajaţi, domeniul de activitate conform CAEN, fondul de salarii şi orice alte date şi informaţii solicitate în acest scop.

În cazul intervenirii riscului asigurat, asiguraţii au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii: reabilitarea medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, reabilitarea şi reconversia profesională; indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă; indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă; compensaţii pentru atingerea integrităţii; despăgubiri în caz de deces; rambursări de cheltuieli.

Baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale este media veniturilor salariale brute ale asiguratului din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale în lunile respective.

În cazul în care stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale o constituie venitul salarial brut din ultima lună de activitate şi care a fost luat în calcul la stabilirea contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Pentru calculul indemnizaţiilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se utilizează numărul de zile lucrătoare din luna în care se acordă concediul medical sau, după caz, se solicită alte drepturi de asigurări sociale. La stabilirea numărului de zile lucrătoare din luna în care se acordă dreptul de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale se vor avea în vedere prevederile legale cu privire la zilele de sărbători legale în care nu se lucrează.

Jurist Monica Baidoc

şi a bolilor profesionale

În conformitate cu prevederile Legii nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 27 iunie 2002, angajatorii au obligaţia de a comunica asiguratorului accidentele soldate cu incapacitate de muncă sau cu decesul asiguraţilor, comunicarea trebuie realizată de îndată ce angajatorul a luat cunoştinţă despre accident. Obligaţia privind comunicarea revine şi persoanelor asigurate conform art. 6 sau urmaşilor acestora, în cazul în care accidentul de muncă s-a soldat cu decesul asiguratului.

Dacă în urma controalelor medicale periodice personalul serviciilor medicale de întreprindere constată că există riscul unei îmbolnăviri profesionale, acesta are obligaţia de a semnala de îndată cazul asiguratorului. Pentru constatarea cazului asigurat şi stabilirea drepturilor de asigurare asiguratorul are acces şi recurge la procesul-verbal de cercetare, întocmit, potrivit legii, de autoritatea competentă care efectuează cercetarea accidentelor soldate cu invaliditate şi deces. Pentru constatarea cazului asigurat şi stabilirea drepturilor de asigurare în cazul accidentelor soldate cu incapacitate temporară de muncă, asiguratorul participă în echipa de cercetare a accidentului sau poate efectua o anchetă proprie, la solicitarea angajatorului.

Răspunderea pentru asigurarea condiţiilor de securitate şi sănătate la locurile de muncă revine angajatorilor sau, după caz, persoanelor asigurate conform art. 6. Angajatorii au obligaţia de a asigura informarea, participarea şi colaborarea angajaţilor pentru adoptarea şi aplicarea măsurilor de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Angajaţii au obligaţia de a participa la acţiuni privind adoptarea unor măsuri de securitate şi sănătate în muncă, atunci când sunt solicitaţi în acest scop de către angajatori, aceştia nesuportând în nici o situaţie costul măsurilor de prevenire aplicate.

Angajaţii sunt obligaţi să cunoască şi să respecte măsurile tehnice şi organizatorice luate de angajatori pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, aduse la cunoştinţă în cadrul instructajului de protecţie a muncii.

Asiguratorul are obligaţia de a promova şi de a stimula activitatea de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, în scopul menţinerii integrităţii fizice şi psihice a persoanelor asigurate; îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi eliminării sau reducerii riscurilor de accidente de muncă si boli profesionale.

Contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă si boli profesionale. Datorează contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale; angajatorii, pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 5 şi 7 şi persoanele fizice, pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 6. Contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale în cazul şomerilor se suportă integral din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj, la nivelul cotei de 1% aplicate asupra venitului lunar asigurat, dar numai pentru fondul destinat şomerilor pe perioada în care aceştia urmează cursuri de calificare şi de reconversie profesională. Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale pentru şomeri o constituie cuantumul ajutorului de şomaj şi al ajutorului de integrare profesională. Baza de calcul pentru contribuţia datorată de persoanele prevăzute la art. 5 si 7 o reprezintă fondul brut anual de salarii realizat. Contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale nu se aplică asupra sumelor reprezentând:
a) prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor sociale sau din fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de către acesta, potrivit legii;
b) drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă, al încetării calităţii de funcţionar public sau de membru cooperator;
c) diurnele de deplasare, detaşare şi indemnizaţiile de transfer şi drepturile de autor;
d) sumele obţinute în baza unei convenţii de prestări de servicii sau executări de lucrări de către persoanele care au încheiat contracte individuale de muncă;
e) sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit;
f) premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale.

Contribuţia datorată de persoanele fizice prevăzute la art. 6 este unică, indiferent de activitatea prestată, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Fondului Naţional, de la 0,5% la 1% aplicată asupra venitului lunar asigurat. Baza de calcul pentru aceste contribuţii o reprezintă venitul lunar asigurat prevăzut în contractul de asigurare, care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar pe economia naţională.

Termenele de plată a contribuţiilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sunt:
a) data stabilită pentru plata drepturilor salariale pentru luna în curs, în cazul angajatorilor care efectuează plata drepturilor salariale lunar;
b) data stabilită pentru plata chenzinei a doua, în cazul angajatorilor care efectuează plata drepturilor salariale chenzinal;
c) până la sfârşitul lunii pentru luna în curs, în cazul asiguraţilor prevăzuţi la art. 6.

Neplata contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale la termenele stabilite conform art. 106 generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate inclusiv. Cota majorărilor de întârziere se stabileşte conform reglementărilor privind executarea creanţelor bugetare. Sumele reprezentând majorările de întârziere se fac venit la bugetul asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

În cazul neachitării în termenele prevăzute la art. 106 a contribuţiilor datorate, Fondul Naţional, prin intermediul fondurilor teritoriale, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită, conform dispoziţiilor legale privind executarea creanţelor bugetare.

În cazul reorganizării judiciare sau al falimentului angajatorului, sumele datorate de acesta pentru asigurare vor fi recuperate potrivit legii.

Asiguratorul poate să aprobe majorări sau reduceri ale contribuţiilor, a căror valoare se stabileşte în principal după următoarele criterii:
a) numărul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale pe o perioadă de referinţă;

b) gravitatea consecinţelor accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale;
c) volumul cheltuielilor pentru prestaţii şi servicii.

Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale se realizează prin secţiile de asigurări sociale sau, după caz, prin completele specializate pentru asigurări sociale, constituite la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel, cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În prima instanţă tribunalele soluţionează litigii privind:

a) modul de calcul al contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, precum şi majorarea sau micşorarea contribuţiei;
b) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli profesionale;
c) încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului;
d) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
e) modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
f) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor, încheiate conform prezentei legi;
g) orice alte decizii ale asiguratorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi.

Sunt competente teritorial tribunalele în a căror rază se află domiciliul pârâtului. În cazul în care, prin excepţii, obiectul litigiului îl formează o contestaţie împotriva Fondului Naţional sau fondurilor teritoriale, competenţa teritorială revine tribunalului în a cărui rază se află domiciliul sau sediul reclamantului. Împotriva hotărârii tribunalului se poate face recurs la curtea de apel competentă.

Acţiunile în instanţă şi toate actele procedurale în legătura cu litigiile având ca obiect drepturi sau obligaţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Prezenta lege a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, cu excepţia prevederilor referitoare la constituirea fondului iniţial de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.

Jurist Monica Baidoc

Legea nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 27 iunie 2002 reglementează cadrul juridic, aduce o serie de noutăţi legislative şi stabileşte principalele drepturi şi obligaţii ale asiguraţilor şi asiguratorilor.

1. Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă. Asiguraţii beneficiază de o indemnizaţie pe perioada în care se află în incapacitate temporară de muncă datorită unui accident de muncă sau unei boli profesionale. În cazul bolilor profesionale sau al accidentelor de muncă certificatul medical se vizează în mod obligatoriu, prin grija angajatorului, de către direcţiile de sănătate publică judeţene, respectiv de inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază se afla sediul angajatorului sau domiciliul asiguratului.

Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă reprezintă 100% din media veniturilor salariale brute realizate în ultimele 6 luni, iar în cazul asiguraţilor prevăzuţi la art. 6 din lege, cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă reprezintă 100% din venitul lunar asigurat.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă în cazul accidentului de muncă sau al bolii profesionale se suportă pentru primele 3 zile de incapacitate de către angajator, iar din a 4-a zi de incapacitate, din fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de 180 de zile în intervalul de un an, socotită din prima zi de concediu medical.

În situaţii temeinic motivate de posibilitatea recuperării medicale şi profesionale a asiguratului, medicul curant poate propune prelungirea concediului medical peste 180 de zile. Medicul asiguratorului poate decide, după caz, prelungirea concediului medical pentru continuarea programului recuperator, reluarea activităţii în acelaşi loc de muncă sau în alt loc de muncă ori poate propune pensionarea de invaliditate.

În situaţia în care mediul expert al asigurărilor sociale din sistemul public de pensii decide încadrarea într-un grad de invaliditate, indemnizaţia se va acorda până la sfârşitul lunii următoare celei în care s-a dat avizul de pensionare, fără a se depăşi durata maximă de acordare a concediului medical.

2. Indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă. Asiguraţii care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de muncă, nu îşi mai pot desfăşura activitatea la locul de muncă anterior manifestării riscului asigurat pot trece temporar în alt loc de muncă. Indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă se acordă în condiţiile în care venitul salarial brut lunar realizat de asigurat la noul loc de muncă este inferior mediei veniturilor sale lunare din ultimele 6 luni, calculate de la momentul depistării afecţiunii. Indemnizaţia pentru reducerea timpului de lucru cu o pătrime din durata normală, ca urmare a unor afecţiuni cauzate de accidente de muncă sau boli profesionale, se acorda asiguraţilor care, în aceste condiţii, nu mai pot realiza durata normală de muncă.

3. Compensaţii pentru atingerea integrităţii.

Au dreptul la o compensaţie pentru atingerea integrităţii asiguraţii care, în urma accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale, rămân cu leziuni permanente, dacă acestea: reduc capacitatea de muncă sub nivelul de 50%; sau nu reduc capacitatea de muncă, dar constituie o mutilare.

Compensaţia se acordă la solicitarea persoanei îndreptăţite, pe baza deciziei medicului asiguratorului, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute mai sus; ea reprezintă o sumă fixă în bani şi se acordă integral, o singură data, fără a afecta celelalte drepturi sau indemnizaţii la care este îndreptăţit asiguratul, iar cuantumul ei se stabileşte în funcţie de gravitatea leziunii, în limita unui plafon maxim de 12 salarii medii brute pe economia naţională.

4. Despăgubiri în caz de deces.

În cazul decesului asiguratului ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, beneficiază de ajutor de deces o singură persoană, care poate fi, după caz: soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces. Cuantumul ajutorului de deces acordat este de 4 salarii medii brute pe economia naţională. Cererea pentru obţinerea ajutorului de deces se depune la sediul asiguratorului, însoţită de actele din care rezultă dreptul solicitantului, potrivit legii. Admiterea sau respingerea cererii se face prin decizie emisă de asigurator în termen de 20 de zile de la data depunerii cererii. Decizia se comunică în scris solicitantului în termen de 5 zile de la data emiterii ei. Plata ajutorului de deces se face în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.

Jurist Monica Baidoc

pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Legea nr. 346/2003 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 107 din 24/10/2003.

Potrivit art. 5, modificat, sunt asigurate obligatoriu prin efectul prezentei legi:

a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii publici;

b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la lit. a);

c) şomerii, pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii;

d) ucenicii, elevii şi studenţii, pe toată durata efectuării practicii profesionale.

Prevederile prezentei legi nu se aplică personalului militar şi civil angajat pe bază de contract şi personalului asigurat în sistemul propriu al Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi celui din structurile militarizate ale Ministerului Justiţiei.

Se pot asigura în condiţiile prezentei legi, pe bază de contract individual de asigurare, persoanele care se află în una sau mai multe dintre următoarele situaţii: asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; comanditaţi, administratori sau manageri; membri ai asociaţiei familiale; persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; persoane angajate în instituţii internaţionale; proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere; persoane care desfăşoară activităţi agricole în cadrul gospodăriilor individuale sau activităţi private în domeniul forestier; membri ai societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură; alte persoane interesate, care îşi desfăşoară activitatea pe baza altor raporturi juridice decât cele menţionate anterior.

Are calitatea de asigurător, potrivit prezentei legi, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, CNPAS. Atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se exercită de casele teritoriale de pensii. Atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, în calitate de prestatori de servicii, pot fi realizate, în condiţiile prezentei legi, şi de asociaţii profesionale de asigurare, constituite în acest scop pe sectoare de activitate ale economiei naţionale. Asociaţiile profesionale de asigurare funcţionează pe bază de statut propriu, cu respectarea prevederilor prezentei legi şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările ulterioare.

Calitatea de asigurat se dobândeşte, iar raporturile de asigurare se stabilesc la data: încheierii contractului individual de muncă, stabilirii raporturilor de serviciu în cazul funcţionarilor publici, validării mandatului pentru persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii elective, numirii în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, depunerii adeziunii în cazul membrilor cooperatori, începerii practicii profesionale pentru şomeri, ucenici, elevi şi studenţi sau încheierii contractului individual de asigurare, după caz.

În vederea încheierii asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi a stabilirii cotei contribuţiei datorate, angajatorul are obligaţia de a comunica asigurătorului, printr-o declaraţie pe propria răspundere, domeniul de activitate conform Clasificării Activităţilor din Economia Naţională - CAEN, numărul de angajaţi, fondul de salarii, precum şi orice alte informaţii solicitate în acest scop. Declaraţia se depune la sediul asigurătorului, în termen de 30 de zile de la data dobândirii personalităţii juridice sau a începerii raporturilor de muncă ori de serviciu între părţi, după caz. În cazul modificării uneia sau mai multor informaţii din declaraţia prevăzută mai sus, angajatorul are obligaţia să anunţe asigurătorul în termen de 15 zile.

Baza de calcul al indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă sau pentru reducerea timpului de muncă se calculează ca medie a veniturilor salariale brute realizate de către salariat în ultimele 6 luni anterioare manifestării riscului, respectiv a veniturilor stipulate în contractele individuale de asigurare, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

În cazul în care stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, baza de calcul al indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă sau pentru reducerea timpului de muncă o constituie venitul salarial brut din ultima lună de activitate, respectiv venitul stipulat în contractul individual de asigurare, pe baza căruia s-a stabilit contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Pentru calculul indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă sau pentru reducerea timpului de muncă se utilizează numărul de zile lucrătoare din luna în care se acordă concediul medical sau, după caz, se solicită alte drepturi de asigurări sociale.

Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă reprezintă 80% din media veniturilor salariale brute realizate în ultimele 6 luni. În cazul asiguraţilor prevăzuţi la art. 6, cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă reprezintă 80% din media venitului lunar asigurat din ultimele 6 luni.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă în cazul accidentului de muncă sau al bolii profesionale se suportă în primele 3 zile de incapacitate de către angajator, iar din a 4-a zi de incapacitate, din contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Prelungirea concediului medical peste 180 de zile se face pentru cel mult 90 de zile, în funcţie de evoluţia cazului şi de rezultatele acţiunilor de recuperare, conform procedurilor stabilite de CNPAS.

În cazul decesului asiguratului, ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, beneficiază de despăgubire în caz de deces o singură persoană, care poate fi, după caz: soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces. Cuantumul despăgubirii în caz de deces este de 4 salarii medii brute pe economie, comunicate de Institutul Naţional de Statistică. Cererea pentru obţinerea despăgubirii în caz de deces se depune la sediul asigurătorului, însoţită de actele din care rezultă dreptul solicitantului, potrivit prezentei legi. Plata despăgubirii în caz de deces se face în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei prevăzute la art. 48.

Prezenta lege intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2005, cu excepţia prevederilor referitoare la constituirea fondului iniţial pentru funcţionarea sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, care intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.

În perioada 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004 contribuţiile de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale sunt destinate exclusiv constituirii fondului iniţial necesar pentru funcţionarea sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Cota de contribuţie datorată de angajatori şi de persoanele fizice care încheie contracte individuale de asigurare este de 0,5%, indiferent de clasa de risc. Începând cu data de 1 ianuarie 2004, CNPAS va administra fondurile sistemului de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale prin structurile înfiinţate pentru acest scop.

Jurist Monica Baidoc

În literatura de specialitate accesiunea este înţeleasă ca unire materială a unui lucru mai puţin important, cu un lucru mai important, proprietarul celui din urmă devenind şi proprietarul celui dintâi, dacă lucrurile aparţin unor proprietari diferiţi. Dacă lucrul încorporat nu aparţine nimănui, accesiunea se converteşte într-o cupatiune. Codul civil nu defineşte în înţeles strict accesiunea, ci numai într-un sens mai larg, precizând în art. 482 că ,,proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial”. Acest drept se numeşte ,,drept de accesiune”. Art.488 Cod civil adaugă că ,,tot ce se uneşte şi se incorporează cu bunul se cuvine proprietarului”.

Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară. Accesiunea mobiliară are ca obiect bunuri mobile şi ea este guvernată de aceeaşi regulă că proprietarul bunului principal, devine, în temeiul accesiunii proprietar şi al bunului de mai mică importanţă, care s-a unit cu cel dintâi, având obligaţia de a plăti o anumită despăgubire. Cazurile de accesiune mobiliară cunoscute sunt: adjuncţia, specificaţiunea, confuziunea.

Accesiunea imobiliară îşi are sediul reglementării în art. 489-503 Cod civil. Din interpretarea acestor articole rezultă ideea că pământul constituie lucrul principal, iar toate lucrurile care se incorporează în acesta, au un caracter accesoriu.

Accesiunea imobiliară naturală.

Accesiunea imobiliară naturală se referă la pământ şi la animale. Cazurile de accesiune imobiliară naturală care privesc pământul sunt: aluviunea, insulele şi prundişurile.

- Aluviunile sunt - aşa cum prevăd art. 495 si 496 Cod civil, creşteri de pământ care se fac succesiv şi pe nesimţite, pe malurile apelor curgătoare, precum şi pământurile lăsate prin retragerea pe nesimţite a apelor curgătoare de la unul dintre maluri la celalalt, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul astfel pierdut. Ele se cuvin proprietarului fondului riveran.

Nu sunt supuse regulii de mai sus - aşa cum prevede art. 497 Cod civil, pământurile rămase după retragerea apelor (lacurilor, iazurilor, heleşteelor) care rămân în proprietatea aceluia căruia ele au aparţinut. Proprietarul amintit nu are însa drept asupra pământului riveran pe care îl acoperă apele în creştere, datorită unor împrejurări extraordinare.

De asemenea, albia apei curgătoare care şi-a schimbat cursul rămâne proprietatea proprietarilor mărginaşi care în termen de un an pot aduce apa în vechea albie, cu respectarea condiţiilor legale de readucere.

Cat priveşte pământul rămas în urma retragerii apei marii, acesta aparţine domeniului public. Cu privire la domeniul public art. 135 punctul 4 din Constituţia Romanici prevede că acesta cuprinde şi apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public. Pe de altă parte, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale aparţin domeniului public, aşa cum prevede art. 5, al. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Potrivit reglementărilor în vigoare (art. 135, pct. 5 din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 18/1991), bunurile din domeniul public sunt inalienabile.

Cu privire la terenurile din albiile abandonate ale cursurilor de apă, devenite disponibile în urma lucrărilor de regularizare, Legea fondului funciar nr. 18/1991 prin art. 78 prevede că acestea vor fi amenajate pentru producţie agricolă, piscicolă sau, după caz silvică, odată cu lucrările de bază executate de titularii acestora.

Se poate constata că, în prezent, aluviunea este supusă reglementărilor Codului civil numai în măsura în care nu au intervenit anumite reglementări speciale.

- Avulsiunea, reprezintă - aşa cum prevede art. 498 Cod civil adăugarea la pământul unui proprietar a unei mari părţi de pământ ruptă din pământul altui proprietar, şi care poate să fie recunoscută. Această adăugire devine proprietatea proprietarilor terenului, la care s-a alipit, dacă fostul proprietar nu o revendică timp de un an. Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil dacă acea bucată a fost smulsă, prin acţiunea unei ape, dintr-un teren ce aparţine domeniului public .

- Insulele şi prundişurile, ce se formează pe neplutitoare şi nenavigabile îşi au regimul juridic conturat prin art. 500 Cod civil, care prevede că acestea aparţin proprietarului fondului pe care s-au format. Dacă apa este proprietate publică, insulele şi prundişurile vor avea acelaşi regim.

Art. 500 Cod civil mai prevede că, dacă insula formată trece peste jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului. De asemenea, prin art. 501 Cod civil, este reglementată situaţia în care un râu sau fluviu formează un braţ ,,non cantae” şi înconjoară pământul unui proprietar riveran formând astfel o insulă. în cazul arătat proprietarul ,,nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă, chiar dacă insula s-a format datorită unui fluviu ori unui râu navigabil sau plutitor”.

-Accesiunea animalelor este reglementată de art. 503 din Codul civil, care prevede că „Orice animale sau zburătoare sălbatice ce trec în cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau artificii”.

Accesiunea imobiliară artificială.

Accesiunea imobiliară artificială se particularizează prin faptul că, presupune intervenţia omului şi plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia acţionează.

Fundamentul acţiunii în despăgubire îl reprezintă principiul potrivit căruia ,,nimănui nu-i este permis să se îmbogăţească în dauna altor persoane”. Se evidenţiază, astfel, caracterul oneros al acestei forme de accesiune, în privinţa căreia se aplică, de asemenea, regula că ,,lucrul principal este terenul, astfel încât, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiilor, plantaţiilor, lucrărilor executate de om”.

Codul civil reglementează două situaţii în care operează accesiunea imobiliară artificială şi anume:

- când lucrarea este făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele altei persoane;

- când lucrările sunt efectuate cu materiale proprii, dar pe terenul altei persoane.

- Ipoteza construcţiei, plantaţiei, lucrări efectuate pe terenul propriu, cu materialele altuia.

Ipoteza îşi are suportul reglementării în art. 493 Cod civil, potrivit căruia ,,Proprietarul pământului care a făcut construcţii, plantaţii şi lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor. El mai poate fi osândit, după împrejurări, pentru asemenea urmare şi la plata de daune interese”. Acelaşi articol mai prevede că proprietarul materialelor nu are dreptul de a le ridica. Reglementarea art. 492 Cod civil, potrivit căruia ,,orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra”.

Se instituie, prin articolul amintit, o prezumţie în favoarea proprietarului pământului, prezumţie care are un caracter relativ, astfel că poate fi răsturnată prin dovadă contrară.

În literatura de specialitate, dar mai ales în practica din acest domeniu, pe marginea articolelor amintite s-au declanşat unele discuţii controversate, care au condus la conturarea principiului potrivit căruia ,,proprietarul terenului dobândeşte proprietatea construcţiilor, plantaţiilor, lucrărilor, fie că este de bună sau de rea credinţă”. Dar, dacă este de bună credinţă, în sensul că a executat lucrările crezând că materialele îi aparţin, el ar putea invoca art. 1909 Cod civil, care îi asigură o protecţie mai bună decât accesiunea.

Dacă, însă, este de rea credinţă, el nu ar putea invoca decât accesiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, plantaţiilor, lucrărilor.

Ipoteza construcţiilor, plantaţiilor, lucrărilor efectuate cu materiale proprii pe terenul altei persoane.

Este o ipoteză mai frecvent întâlnită în practica vieţii juridice, avându-şi suportul legal în art. 494 Cod civil, care prevede că ,,dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice”. În literatura de specialitate, dar mai ales în practica dreptului civil acest articol a generat multiple controverse, în cea mai mare parte, datorate unei defectuoase reglementări a situaţiei constructorului de rea credinţă.

Constructorul este de rea credinţă când ridică lucrările, construcţiile, plantaţiile, cunoscând că terenul aparţine altuia.

În această situaţie proprietarul terenului are drept de opţiune între a păstra lucrările amintite, devenind proprietarul lor, cu compensarea bănească a valorii materialelor şi a muncii sau a obliga pe constructor să-si ridice construcţiile.

Cele două alternative impun unele clarificări. Astfel, proprietarul terenului va dobândi, prin accesiune, proprietatea materialelor, dacă va plăti valoarea acestora, cât şi preţul muncii, fără ca în calcul să fie luată, în consideraţie, sporirea valorii fondului ocazionată de asemenea lucrări. În ipoteza în care proprietarul terenului va alege soluţia ridicării construcţiei, plantaţiei, lucrării se va cerceta şi atitudinea proprietarului sub aspectul abuzului de drept. În acest sens, se vor analiza condiţiile în care s-au ridicat lucrările, dacă proprietarul nu a acceptat efectuarea lucrărilor sau dacă nu a urmărit obţinerea unor foloase ilicite.

Dacă din contextul împrejurărilor cercetate, nu se verifica ipotezele arătate mai sus, proprietarul terenului poate cere constructorului să-şi ridice lucrările, cu plata unor daune interese pentru ,,prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului”.

Dacă cel ce a construit sau plantat pe terenul altuia refuză să se conformeze hotărârii prin care a fost obligat să-şi ridice construcţiile, plantaţiile, proprietarul terenului poate să le demoleze prin cheltuiala constructorului. Trebuie adăugat, însă, că instanţa nu va putea dispune ridicarea construcţiilor, fără autorizaţia organului administrativ competent .

Confruntată cu asemenea probleme, practica dreptului civil a putut constata că soluţia dărâmării construcţiei este neeconomicoasă, de aceea, orientările recente conduc spre soluţia acordării de despăgubiri.

Instanţele judecătoreşti s-au confruntat şi cu situaţia în care proprietarul terenului nu-şi valorifică, sub nici o formă, dreptul de proprietate dobândit prin accesiune, lăsând pe constructor să folosească nestingherit construcţia. Faţă de o asemenea atitudine a proprietarului terenului, instanţele s-au pronunţat în sensul exonerării constructorului de plata despăgubirilor.

Constructorul este de bună credinţă, dacă a executat construcţiile, plantaţiile, lucrările, crezând că este proprietarul terenului. În practică s-a constatat că, de cele mai multe ori, constructorul este în posesia terenului, dar titlul în baza căruia a intrat în posesie este viciat şi el nu a cunoscut acele vicii. Buna credinţă se apreciază în raport de momentul ridicării construcţiei şi ea încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimitatea titlului. Dacă terenul proprietatea altuia a fost ocupat abuziv şi s-a ridicat pe el o construcţie fără acordul proprietarului, constructorul este de rea credinţă şi proprietarul nu doreşte să păstreze construcţia, el poate cere ridicarea acesteia.

Dacă însă, constructorul este de bună credinţă, în sensul arătat mai sus proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei dar el nu-l va putea obliga pe constructor la dărâmarea şi ridicarea construcţiilor pentru a nu se îmbogăţi în dauna constructorului, proprietarul terenului va trebui să-l despăgubească pe acesta.

Întinderea obligaţiei de despăgubire este cea precizată de art. 494, al. 3 Cod civil, care stabileşte un drept de opţiune între a achita valoarea materialelor şi a muncii sau a plăti o sumă egală cu creşterea valorii fondului, ca urmare a efectuării construcţiei. Comparând aceste soluţii cu cele prezentate de al. 1 si 2 ale art. 494, pare să rezulte o situaţie mai avantajoasă pentru constructorul de rea credinţă, care poate primi o sumă de bani echivalentă cu cea cheltuită, pe când, constructorul de bună credinţă poate primi şi mai puţin (adică sporul valorii fondului, când proprietarul fondului optează pentru această formulă).

Art. 494 Cod civil se aplică numai la construcţii, plantaţii sau lucrări noi, nu şi la reparaţii aduse acestora, cărora li se aplică regulile ce guvernează cheltuielile necesare, utile, voluptorii.

Se aplică, în schimb, construcţiilor alăturate celor existente sau supraetajate. Constructorul are contra proprietarului terenului un drept de creanţă care se prescrie în termen de 3 ani, calculat de la data formulării pretenţiilor de către proprietarul terenului, în temeiul art. 494 Cod civil.

Până la achitarea despăgubirilor ce i se cuvin constructorul are un drept de retenţie cu privire la construcţiile, plantaţiile, lucrările ridicate pe terenul altuia. Acest drept de retenţie, chiar dacă nu este reglementat expres în Codul civil, a fost recunoscut atât în literatura de specialitate, cât şi in jurisprudenţa română.

Jurist Monica Baidoc

Beneficiarii acestor drepturi sunt persoanele prevăzute la art.66 din Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, după cum urmează:

a) persoane care nu au loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj;

b) persoane care nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar;

b) persoane care au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie internaţionala, conform legii;

c) persoane care nu au putut ocupa un loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din detenţie.

Aceste persoane beneficiază de servicii de formare profesională gratuite, cheltuielile de şcolarizare fiind suportate din bugetul asigurărilor pentru şomaj de către agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene sau a municipiului Bucureşti. Pe lângă cheltuielile de şcolarizare, în vederea optimizării procesului de formare profesională, aceste persoane au următoarele drepturi ale căror costuri se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj:

a) să beneficieze de rechizite şi materiale de instruire şi să primească în folosinţă manuale;

b) să beneficieze, dacă este cazul, de echipament de protecţie pe timpul instruirii practice;

c) să beneficieze de abonament gratuit pe mijloacele de transport în comun pe traseul de la domiciliu la locul de pregătire;

d) să beneficieze de consultaţii medicale, analize medicale şi teste necesare frecventării cursului.

Rechizitele, materialele de instruire şi manualele sunt puse la dispoziţia cursanţilor, după caz, de furnizorii de servicii de formare, de centrele de formare profesională sau de centrele regionale de formare profesională a adulţilor în cadrul cărora se realizează cursurile.

Persoanele înscrise la cursuri beneficiază de echipament de protecţie în perioada instruirii practice în vederea protejării integrităţii şi sănătăţii acestora.

Persoanele care urmează programele de formare profesională beneficiază de abonament gratuit pe mijloacele de transport în comun, în următoarele situaţii, după caz:

a) pe mijloacele de transport feroviar şi auto interurban precum şi, după caz, de abonament pe cel mult două linii de transport local pe traseul de la domiciliu la unitatea de pregătire dacă aceasta se află în altă localitate;

b) pentru maxim două linii de transport urban de suprafaţă pe traseul de la domiciliu la unitatea de pregătire a cursantului;

c) pentru mijloacele de transport urban subteran şi o linie de transport urban de suprafaţă.

Consultaţiile medicale, analizele medicale precum şi testele privind aptitudinile de exercitare a ocupaţiei sau meseriei, obligatorii pentru înscrierea la curs, se efectuează la unităţile medicale de specialitate abilitate din sectorul public.

Consultaţiile medicale, analizele medicale şi testele se solicită pentru fiecare curs, pe baza de tabel nominal, în funcţie de specificul meseriilor/ocupaţiilor la care se constată necesitatea efectuării lor, de către agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene sau a municipiului Bucureşti.

Jurist Monica Virginia Baidoc

În majoritatea cazurilor care intră sub incidenţa legii concurenţei, investigaţiile privind practicile anti-concurenţiale implică mai multe ţări, fapt care a condus la dezvoltarea acordurilor bilaterale, regionale şi a cooperării internaţionale privind armonizarea abordărilor şi aplicarea legislaţiei concurenţei.

Acordurile regionale includ prevederi de cooperare pentru punerea în aplicare a legislaţiei concurenţei, adică cooperare în aplicarea legislaţiei concurenţei.

Acordul asupra Zonei Economice Europene (EEA) stabileşte regulile de concurenţă aplicabile în cadrul EEA prin: art. 58 - Interzicerea generală a practicilor anti-concurenţiale; art. 86 - Abuzul de poziţie dominantă, art. 90 - Activităţi publice ale Tratatului CE şi al legislaţiei secundare relevante.

Statele EFTA care sunt părţi contractante la Acordul EEA şi-au stabilit un sistem instituţional separat pentru administrarea acestor prevederi. Acordul EEA conţine, de asemenea, prevederi privind atribuţiile din cazuistica dintre autorităţile EFTA şi Comisia CE din domeniul concurenţei.

În cadrul ţărilor din MERCOSUR au fost încheiate câteva acorduri de cooperare între agenţii specializate în domeniul concurenţei, prin care sunt stabilite proceduri pentru consultări şi asistenţă tehnică reciprocă. În mod special, au fost stabilite legături apropiate între agenţiile pentru concurenţă din Argentina şi Brazilia.

În cadrul NAFTA, grupul de lucru pentru concurenţă a fost mandatat să studieze corelaţia dintre politica concurenţei şi comerţ.

Problemele studiate până în prezent de acest grup, pe baze comparative, au inclus restricţiile orizontale, cartelurile de export, controlul fuzionărilor, abuzul de poziţie dominantă, tratamentul naţional şi drepturile de acţiune private. Ulterior, grupul de lucru s-a orientat către studierea cazurilor de concurenţă cu dimensiuni transfrontaliere.

Tratamentul anti-dumping. Regulile concurenţei în cadrul Acordului privind Relaţiile Economice Apropiate dintre Australia şi Noua Zeelandă, prevăd, printre altele, neaplicarea reglementărilor anti-dumping asupra comerţului lor bilateral. Toate reclamaţiile privitor la vânzări, la preţuri sub nivelul costurilor de producţie, sunt reglementate în cadrul legislaţiei concurenţei din cele două ţări.

UNCTAD a realizat “Acordul multilateral pentru principii echitabile şi reglementări pentru Controlul Practicilor Restrictive in Afaceri”, adoptat în 1980.

În cazul UNCTAD, implementarea unui set de măsuri este încurajată prin reuniunile anuale ale Grupului de Experţi dependent de activităţile Secretariatului. OECD a elaborat recomandări pentru “Cooperarea dintre statele membre privind practicile anti-concurenţiale care afectează comerţul internaţional”, revizuite in 1995.

Recomandările OECD încurajează ţările membre să stabilească acorduri de cooperare între autorităţile lor de resort, prin: notificarea perioadelor de aplicare şi a programelor privind elaborarea deciziilor în dosarele anti-concurenţiale; schimbul de informaţii şi analize, în condiţiile respectării legislaţiei naţionale privind confidenţialitatea acestora; coordonarea discuţiilor sau negocierilor privind soluţiile care pot afecta interesele mai multor ţări.

Documentele ambelor organizaţii au caracter de recomandare, nefiind obligatorii pentru statele membre.

Cooperarea internaţională între autorităţile din domeniul concurenţei.

Aceasta urmăreşte întărirea capacităţii legislative şi a politicilor de contracarare a efectelor distructive a practicilor anti-concurenţiale din partea firmelor şi asociaţiilor asupra comerţului internaţional. Cooperarea deja existentă la diverse niveluri are un rol important pentru promovarea acordurilor specifice pe bază de reciprocitate.

Activităţile s-a axat pe acoperirea vidului de soluţii existent pe plan internaţional, cu privire la toate cele trei categorii de practici anti-concurenţiale recunoscute de comunitatea internaţională: practici care afectează accesul importurilor pe piaţă (toate ţările trebuie să instituie şi să pună in aplicare legislaţii bine structurate privind concurenţa), practici care afectează pieţele internaţionale şi, în mod egal, diverse ţări (cooperarea internaţională inter-instituţională este eficientă atunci când se adresează unor practici cum sunt cartelurile internaţionale) şi practici cu impact diferenţiat pe pieţele interne ale diferitelor ţări (ţările ale căror interese se intersectează în cazuri particulare, trebuie să se consulte reciproc).

Jurist Monica Baidoc

Plăţile prin acreditivul documentar

În decontarea tranzacţiilor internaţionale, acreditivul documentar ocupă un loc predominant, utilizarea acestuia fiind determinată de avantajele pe care le prezintă atât pentru exportator cât şi pentru importator.

Acreditivul documentar reprezintă un angajament prin care o bancă (emitentă, ordonatoare), acţionând la cererea si în conformitate cu instrucţiunile clientului său (ordonatorul acreditivului, cumpărătorul), se obligă să efectueze o plată către o persoană (beneficiarul acreditivului, vânzătorul) sau să plătească, ori să accepte, ca urmare a ordinului dat de beneficiarul acreditivului, cambii care au fost trase de către aceasta.

Părţile implicate.

În derularea plăţii prin acreditiv documentar (AD) sunt implicate patru părţi principale, care au denumiri consacrate:

Ordonatorul AD - în relaţia contractuală este importatorul, beneficiarul unei prestaţii sau serviciu. El este cel care iniţiază relaţia de AD, prin instrucţiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul. Aceste instrucţiuni sunt cuprinse în ordinul de deschidere a AD, unde precizează toate condiţiile şi documentele pe baza cărora banca să efectueze plata.

Beneficiarul AD - în relaţia contractuală este exportatorul, prestatorul de servicii. El este cel în favoarea căruia banca importatorului s-a angajat la plată şi care, îndeplinind condiţiile de termene şi documente cuprinse în textul AD, încasează banii.

Banca emitentă - este banca care, la solicitarea importatorului, ordonatorul AD, îşi asumă în scris angajamentul de plată în anumite condiţii de termene şi documente, în favoarea exportatorului, beneficiarul AD.

Banca exportatorului - este banca corespondentă băncii emitente, situată de regulă în ţara exportatorului, prin care banca emitentă transmite textul AD spre a fi comunicat beneficiarului AD.

Efectuarea plăţii prin acreditivul documentar presupune mai multe etape, care intervin după încheierea contractului de vânzare-cumpărare internaţională:

- importatorul dă dispoziţie de deschidere a acreditivului ;

- banca importatorului, emitentă a acreditivului, notifică băncii exportatorului deschiderea acreditivului în favoarea acestuia sau transferă acreditivul la banca exportatorului.

- banca exportatorului îl anunţă pe exportator în legătură cu deschiderea acreditivului, cerându-i să confirme valabilitatea clauzelor acestuia şi invitându-l să se prezinte cu documentele de expediţie, în vederea efectuării plăţii;

- exportatorul examinează mai întâi clauzele şi condiţiile prevăzute în notificare, şi, dacă totul este în ordine, livrează marfa şi depune la bancă documentele cerute prin acreditiv, care atestă îndeplinirea clauzelor contractuale;

- banca verifică forma şi conţinutul documentelor, dacă acestea corespund prevederilor acreditivului. În cazul în care nu există această concordanţă banca poate să: restituie documentele exportatorului care vor fi corectate în limita termenului de valabilitate al creditului; sfătuieşte beneficiarul să solicite un amendament la condiţiile de acreditiv, pentru a face documentele acceptabile; aranjează ca documentele să fie remise pe o bază de colecţie documentară (incasso), negociază sub rezervă, acceptând documentele cu drept de recurs, chiar dacă creditul a fost confirmat. Documentele (setul) se expediază la banca plătitoare care - în toate cazurile - face verificarea de fond a acestora. Dacă din documente rezultă că livrarea corespunde clauzelor contractuale, banca plătitoare iniţiază plata. Băncile refuză să efectueze plata în cazul prezentării unor documente incomplete sau incorecte, al expirării creditului, ca urmare a întârzierii prezentării documentelor, sau al expedierii mărfii cu întârziere;

- banca importatorului remite apoi documentele către importator care, pe baza lor, va intra în posesia mărfii; totodată în conformitate cu cele stabilite la acceptarea cererii de deschidere a acreditivului, banca operează în contul acestuia suma echivalentă plăţii efectuate plus comisioanele şi dobânzile aferente;

- banca exportatorului creditează contul acestuia cu suma încasată din livrarea mărfii şi debitează contul băncii importatorului cu suma respectivă; dacă se solicită confirmarea acreditivului, se apelează, la o terţă bancă, care, angajându-se ferm la garantarea plăţii, preia riscurile de neplată sau de întârziere a plăţii.

Avantajele utilizării AD pentru exportatori:

· risc minim de neplată a mărfurilor livrate. Angajamentul de plată este al unei bănci (banca emitentă), independent de cumpărător a cărui situaţie financiară e mai puţin cunoscută sau se poate deteriora în timp.

· cumpărătorul nu poate revoca plata sub diferite pretexte. Angajamentul de plată este ferm şi constituie un contract independent de contractul de vânzare internaţională, chiar dacă în textul AD se face trimitere la acesta din urmă.

· derularea plăţii e promptă.

· riscul de pierdere sau deteriorare pe canal bancar este minim.

· în măsura în care AD presupune utilizarea prin cambii trase la anumite termene, exportatorul poate utiliza cambiile acceptate de bănci ca o metodă de finanţare a exportului prin scontarea sau, după caz, forfetarea lor.

Dezavantajele utilizării AD de către exportator:

· poziţia competitivă a exportatorului este diminuată deoarece comisioanele şi spezele bancare sunt mari şi cad în sarcina ordonatorului.

· sumele de încasat sunt inerent supuse riscului de curs valutar, ceea ce face necesară acoperirea acestuia prin operaţiuni independente de mecanismul derulării AD.

Alegerea de către exportator a AD ca modalitate de plată trebuie să aibă în vedere cel puţin două considerente:

- creşterea rapidităţii şi siguranţei plăţii, considerente pentru care va opta pentru domicilierea AD la banca din ţara sa, sau dacă e cazul va solicita autorizarea unei bănci din ţara sa pentru negocierea documentelor, grăbind astfel încasarea banilor, şi va opta pentru AD irevocabil sau AD irevocabil confirmat crescând astfel siguranţa plăţii.

- corelaţia acreditivului cu construcţia financiară a afacerii în ansamblul ei, de aceea exportatorul trebuie să cunoască modalităţile prin care să fructifice caracteristica de bază a acreditivului: adaptabilitatea, prin includerea în AD a unor anumite clauze, şi prin gândirea construcţiei financiare înainte de a negocia clauzele contractuale pentru a ştii clar ce să ofere şi ce să solicite cumpărătorului.

Jurist Monica – Virginia Baidoc

Orice activitate de control presupune un program, care sub aspect organizatoric, trebuie sa se refere la reperele activitatii ce urmeaza a face obiectul controlului, sa prevada metodologia de control si modul de valorificare a constatarilor facute.

Tematica de control precizeaza scopul, principalele obiective ce se urmaresc in cadrul actiunii, criteriile de apreciere a gradului de realizare a obiectivelor verificate, operatiunile de control, metodele si modalitatile de control, modul de intocmire si remitere a actelor de control, precum si caile si mijioacele care pot fi utilizate pentru intarirea laturii de prevenire a fenomenelor negative.

In prima etapa, de pregatire a actiunii de control, controlorul are obligatia de a studia tematica de control, pentru insusirea corecta a dispozitiilor legale, ce reglementeaza activitatea organului de controlat si pe baza careia s-au stabilit obiectivele controlului. Totodata, in activitatea de documentare organul de control trebuie sa-si insuseasca datele informative ale actiunilor de control desfasurate anterior si sa stapaneasca criteriile de apreciere a gradului de realizare a obiectivelor controlate.

In etapa a doua a controlului, de verificare propriu-zisa, se urmareste conformitatea actiunii administrative cu sarcinile care revin organului controlat.

Metodele si tehnicile de control difera de la o forma de control la alta, iar alegerea lor prezinta o deosebita importanta in activitatea practica.

Cele mai eficiente modalitati de efectuare a controlului sunt: controlul operativ curent, controlul tematic si controlul de fond (integral).

Controlul operativ curent este specific controlului administrativ intern si reprezinta un instrument de lucru cu multiple valente. El se exercita de catre functionarii de decizie, in mod permanent, si urmareste cunoasterea de catre conducere, in orice moment, a modului in care isi indeplineste sarcinile fiecare functionar, a problemelor cu care se confrunta.

Controlul tematic se exercita periodic si urmareste modul de realizare a unor sarcini sau activitati determinate, in activitatea unor functionari. El poate privi activitatea unei singure autoritati sau a mai multor organe administrative, cand se urmareste cunoasterea modului in care se respecta dispozitiile legale, dintr-un anumit domeniu de activitate.

Controlul de fond (integral) cuprinde intreaga activitate desfasurata, de la data ultimei verificari, de catre autoritatea controlata si se exercita cu o anumita regularitate, potrivit programului de control, atat in cadrul formei de control administrativ intern, cat si in cazul controlului administrativ ierarhic. El ofera concluzii asupra intregii activitati juridice si nejuridice a organului controlat, sub aspectul celor doua laturi inseparabile, legalitatea si oportunitatea.

In functie de momentul desfasurarii controlului, acesta poate fi: prealabil, concomitent sau posterior.

Controlul prealabil este un control preventiv avand menirea de a impiedeca producerea unor ilegalitati, deoarece decizia administrativa nu poate fi luata fara avizul sau aprobarea organului prevazut de lege.

Controlul concomitent se refera la verificarea activitatii organului controlat, odata cu desfasurarea actiunii de control. Acest procedeu este utilizat de catre controlor cu ocazia efectuarii controlului operativ curent, tematic sau de fond si urmareste sa surprinda fenomenele negative in momentul producerii lor, pentru a se putea crea posibilitatea cunoasterii prompte a cauzelor acestora,

Controlul posterior este procedeul eel mai des utilizat in activitatea de control si intervine dupa ce actiunile administrative s-au materializat in acte si fapte juridice. Acest control stimuleaza initiativa si raspunderea organelor controlate in activitatea administrativa.

Controlul inopinat priveste descoperirea deficientelor in activitatea administrativa si, ca urmare, cel controlat nu este incunostiintat despre data inceperii controlului.

Controlul anuntat urmareste sa surprinda calitatea actelor si faptelor administrative, influentand pozitiv operativitatea actiunii de control. Cel controlat cunoaste dinainte data efectuarii controlului si obiectivele acestuia, avand posibilitatea sa conlucreze la efectuarea lui, prin pregatirea documentatiei necesare si prin informatiile oferite controlorului.

Controlul la fata locului este cel mai eficient mijioc de control, deoarece permite controlorului sa ia act de intreaga activitate a celui controlat si se poate efectua concomitent cu realizarea actelor si faptelor administrative.

Controlul pe acte si documentatia lor are loc la sediul controlorului dupa ce autoritatile administrative au inaintat aceste acte in termenul prevazut de lege sau la cererea organului de control.

Controlul efectuat de o singura persoana, urmareste obtinerea de date si informatii care pot ajuta conducerea, in realizarea si corectarea rapida a deciziei administrative.

Controlul in echipa sau colegial este un procedeu eficient de verificare, datorita gradului mai mare de obiectivitate din partea controlorului, care reuneste opiniile mai multor persoane in aprecierile facute.

Controlul liber se refera la posibilitatea organului de control, de a se orienta la fata locului, asupra obiectivelor de verificare. El poate duce la descoperirea unor aspecte negative, ce nu pot fi prevazute prin tematicile de control.

Controlul dirijat urmareste respectarea anumitor norme procedurale, prevazute pentru actiunile de control, si a tematicilor complexe care nu permit libertatea de actiune a controlorului, in aprecierea obiectivelor de verificare.

Controlul unilateral se efectueaza fara participarea celui controlat, numai pe actele si documentatia pusa la dispozitia controlorului.

Controlul contradictoriu este un procedeu eficient de control, permitand celui controlat sa ofere explicatiile si informatiile necesare, pentru o corecta evaluare si interpretare a rezultatelor actiunii de control.

Controlul prin sondaj priveste aspecte particulare ale activitatii celui controlat, prezentand avantajul ca ofera conducerii informatii utile si rapide, despre acele activitati, unde sunt indicii de nereguli.

Controlul exhaustiv este procedeul de control prin care se verifica intreaga activitate a organului controlat. El este propriu controlului de fond si prezinta avantajul ca ofera concluzii de ansamblu asupra activitatii organelor administrative.

Controlul de materialitate serveste la identificarea actelor si faptelor administrative, precum si la existenta mijioacelor materiale si banesti ale autoritatilor administrative.

Controlul de legalitate se refera la conformitatea deciziilor administrative cu normele iuridir’p

Controlul de oportunitate urmareste realizarea de catre autoritatea controlata, a sarcinilor si atributiilor legale, intr-un termen optim, cu cheltuieli minime de resurse de munca, materiale si spirituale, precum si alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii.

Controlul de eficienta priveste, de regula, respectarea de catre autoritatile administrative a normelor legale financiare, precum si folosirea in mod judicios si cu simt gospodaresc a mijloacelor bugetare si extrabugetare.

In etapa a treia, de finalizare a actiunii de control, se trece la redactarea actului de control care trebuie sa cuprinda prezentarea constatarilor, cu toate elementele stabilite in tematica. Controlorul, in functie de forma de control, poate aplica sanctiunile prevazute de lege. Apoi, acesta va lua masurile prevazute in tematica de control, pentru valorificarea constatarilor, in vederea inlaturarii fenomenelor negative din activitatea organului controlat.

Jurist Monica-Virginia BAIDOC

 Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei, este o premisă a capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă fiind discernământul juridic.

Prin ,,capacitatea de a încheia actul juridic civil” se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.

                 În privinţa persoanelor juridice, regula de a încheia acte juridice (civile sau de altă natură) este subordonată principiului specialităţii capacităţii, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia: “Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului şi, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.

               Capacitatea (de a încheia acte juridice civile) este o stare de drept, iar incapacităţile au caracter de excepţie şi sunt stabilite expres de lege. De aceea asumarea de către o persoană, printr-un act juridic, a unei obligaţii de a nu face ceva (de a nu încheia un anumit contract, de exemplu) nu o transformă într-o persoană incapabilă. Incapacităţile fiind reglementate de lege, nici un act de renunţare, totală sau parţială, la capacitatea de a încheia acte juridice civile nu este valabil, fiind lovit – potrivit art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 – de nulitate absolută.

În legătură cu această condiţie de fond şi esenţială a actului juridic civil — capacitatea — este de reţinut că principiul ori regula este capaci­tatea de a face actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea).

Acest principiu este consacrat, fragmentar, în art. 856, 949, 1306 din Codul civil. Cu caracter general, acest principiu se desprinde din prevederea art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capaci­tatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.” .

Corelaţia dintre capacitate şi discernământ.

Aşa cum am arătat, capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de drept. Spre deosebire de aceasta, discernământul este o stare de fapt - de facto. Discernământul poate exista distinct, poate fi prezent chiar la o persoană incapabilă juridic, după cum o persoană capabilă se poate afla într-o situaţie în care, trecător, nu are discernământ.

Cu toate acestea, între capacitate şi discernământ există o strânsă şi indisolubilă legătură, fără ca ele să se identifice.

Corelaţia dintre capacitate şi discernământ este evidenţiată, faptul că stabilirea valabilităţii unui act juridic este condiţionată atât de existenţa capacităţii, cât şi a discernământului. Această corelare este reflectată în mod constant în practica judecătorească, după care “pot fi anulate pentru lipsă de discernământ nu numai actele încheiate de minorii sub 14 ani sau de persoane puse sub interdicţie, ci şi cele încheiate de orice altă persoană.”. Valabilitatea unui act juridic civil este, deci, influenţată nu numai de incapacităţile legale, ci şi de incapacitatea naturală, adică de lipsa unei voinţe conştiente în momentul încheierii actului, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau permanente. Pentru a constata, însă, nulitatea actului, este necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discernământ a autorului în momentul încheierii actului.

Prin urmare, capacitatea nu trebuie confundată cu  discernământul. Nu este mai puţin adevărat că existenţa sau inexistenţa discernământului sunt luate în considerare de legiuitor în reglementarea capacităţii de exerciţiu care priveşte încheierea actelor juridice civile personal şi singur.

Legătura dintre capacitate şi discernământ apare ca deosebit de importantă pe plan probator; capabilul trebuie să dovedească lipsa de discernământ (raportat la momentul încheierii actului juridic civil) pe care o invocă, pe când incapabilul (persoana lipsită de capacitate de exerciţiu) este prezumată a fi fără discernământ (prezumţie relativă, cel ce pretinde că a existat discernământ trebuind sa facă dovada lui).

Momentul în care trebuie să existe capacitatea.

Valabilitatea actului juridic civil este condiţionată, în principiu, de existenţa capacităţii autorului sau autorilor în momentul formării actului, deoarece acest moment coincide, de regulă, cu momentul manifestării voinţei juridice. Această regulă este valabilă în cazul, actelor juridice unilaterale şi a contractelor încheiate cu manifestări de voinţă simultane.

Datorită, însă faptului că actele juridice civile nu se formează întotdeauna prin manifestări de voinţă simultane, ci, uneori, manifestarea de voinţă este succesivă, stabilirea momentului în care trebuie să existe capacitatea, deşi rămâne legat de momentul formării actului, totuşi, în mod concret, depinde de sistemul adoptat cu privire la formarea actelor juridice între absenţi. Regula ce trebuie respectată este ca fiecare parte trebuie să fie capabilă în momentul când îşi manifestă voinţa.

Incapacitatea

Ca excepţie de la principiul capacităţii, legislaţia noastră civilă admite, în anumite situaţii, incapacitatea, atât sub forma incapacităţii de folosinţă, cât şi a incapacităţii de exerciţiu.

Incapacitatea de folosinţă constă în inaptitudinea de a avea
anumite drepturi şi obligaţii. Ea nu poate fi, însă, generală, fiindcă
aceasta ar echivala cu lipsa calităţii de subiect de drept civil a
persoanei.

Incapacitatea de exerciţiu constă în lipsa posibilităţii juridice
de a exercita personal şi singur drepturile şi de a-şi asuma, tot astfel,
obligaţiile prin încheierea de acte juridice civile.

Pentru exemplificare, arătăm că inaptitudinea minorului sub 16 ani de a face testament este o incapacitate (specială) de folosinţă, iar lipsirea minorului sub 14 ani de posibilitatea de a încheia acte juridice civile constituie o incapacitate (generală) de exerciţiu.

Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea celor supuşi interdicţiilor sau îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese publice, iar uneori realizarea concomitentă a acestor două structuri. De aici se poate desprinde că distingem incapacităţi cu caracter de sancţiune (care apar, de regulă, sub forma unor îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală) şi incapacităţi stabilite de lege în vederea ocrotirii unor interese (publice sau private).

Incapacitatea de a încheia acte juridice civile trebuie, deci
expres prevăzută de lege. Ea nu trebuie confundată cu lipsirea unor persoane de posibilitatea de a încheia un act de dispoziţie.

De exemplu, în art. 31 din Legea nr. 18/1991 (legea fondului funciar) se stabileşte
că terenul atribuit, în condiţiile acestei legi, în proprietate anumitor
categorii de persoane, “nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut  înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare”. Aceasta interdicţie nu constituie o incapacitate,
inalienabilitatea pământului privind obiectul juridic şi nu capacitatea.

Interesul practic al distingerii celor două situaţii este evident, dacă
avem în vedere că încălcarea normelor legale referitoare la incapacitate
se sancţionează cu nulitate relativă, pe când inalienabilitatea - după
cum am văzut - cu nulitate absolută.

Sancţiuni.

Încălcarea normelor privind capacitatea atrage următoarele sancţiuni: nulitatea absolută, nulitatea relativă şi inopozabilitatea.

Cu nulitate absolută sunt sancţionate: actele juridice civile
prin care s-ar suprima ori îngrădi capacitatea de folosinţă sau
capacitatea de exerciţiu statornicite de lege; actele juridice civile prin
care s-ar conveni ca un incapabil să fie considerat prin voinţa părţilor
capabil; actele juridice care s-ar încheia cu nesocotirea principiului
specialităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

Se aplică sancţiunea nulităţii relative, ca măsură obişnuită în cazul încălcării normelor privind capacitatea, în cazul: actelor juridice civile încheiate personal şi singur de minor sub 14 ani si de interzisul judecătoresc; donaţiilor sau garanţiile intereselor altuia făcute în numele şi pe seama incapabilului de către ocrotitorul său legal; actelor juridice civile care depăşesc dreptul de administrare al patrimoniului, făcute de ocrotitorul legal sau de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Inopozabilitatea actului juridic civil intervine, ca sancţiune, în cazul actului încheiat în numele minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă de către reprezentantul său legal, deşi acest minor este îndrituit să încheie personal acte juridice civile. Se aplică această sancţiune şi nu anulabilitatea, deoarece, în acest caz nu este vorba de depăşire de atribuţii, ci de lipsa acestora.

Jurist Monica Virginia BAIDOC